Spre o Republică publică

Un acces neobișnuit de claritate oțelește declarațiile USL pe tema renovării statului român. Victor Ponta și Crin Antonescu sînt, în sfîrșit logici și clari: nu, nici un județ mai puțin, da, oricîte discuții în plus despre revizuirea Constituțeiei. Pe scurt și în mod fundamental, România trebuie păstrată atît la sol cît și principial, în cadrele cunoscute de 20 de ani. Insistența vehementă a celor doi ar putea fi pusă pe seama incurabilei lor juneți politice. În fond, debutanții eterni obișnuiesc să își îngroașe vocea pe măsură ce-și subțiază gîndul. Însă, de data asta, Ponta și Antonescu sînt, cu adevărat, tribunii voluntari ai unei viziuni maturizate în timp. Nemișcarea pe care liderii USL o doresc României nu e nimic altceva decît fundația pe care a fost clădit statul pus la dispoziția cadrelor politice, a dăscălimii administrative, a rubedeniilor conexe și a haitei, nu-i așa?, capitaliste. Rampa pe care a operat ion Iliescu e tot ce au mai sfînt stăpîntorii cu amănuntul ai României. Dincolo de partide, adînc în teritoriul mustind de șpăgi și în culisele urbane foind de contracte mascate, consensul e turnat în marmură: România trebuie să rămînă pe loc, România trebuie să rămînă aceași. Orice mișcare a pacientului complică sau pune capăt operației. În acest sens și numai în acest sens, sînt oameni ca Ponta și Antonescu patrioți soldari cu propria țară. În acest sens și numai în acest sens, sînt democrați oameni ca Ponta și Antonescu.

Iată-l, de pildă, pe Victor Ponta deraind public, într-o suită de remarci care dezvăluie în toată nerușinarea lor obiectivele partidului pe care îl conduce. Victor Ponta, desfășurîndu-se în Bistița-Năsăud:

"Mă gîndeam la preşedintele Cosniliului Județean din Bistriţa-Năsăud (Liviu Rusu, PDL). Dînsul o vrea să i se desfiinţeze judeţul al cărui preşedinte e? De ce-a mai candidat dacă vrea să i se desfiinţeze judeţul. De fapt, ei nu vor să desfiinţeze judeţele, dar le e frică de Băsescu să nu le facă dosare, să nu îi aresteze, să nu le facă cine ştie ce. E o ocazie să se facă de râs. Aş vrea să-l văd pe Liviu Rusu că vrea să i se desfiinţeze judeţul la care e el preşedinte şi satul, comuna, celelalte"

În cinci fraze, tînărul Ponta își mărturisește de trei ori crezul și jură, tot de trei ori, fidelitate statului furnizor de șpăgi și fuede. Căci, în acest stat, județul e, de drept, al celui ce îl conduce. În acest stat, conducătorii aleși ai adminstrației locale sînt racheți cu ștampilă și linie de credit. Și în acest stat, căpteneia locală se ferește de sindromul Ponta, coșmarul în care s-ar putea să i se desfințeze județul. Așa arată lumea lui Ponta. Dar lumea lui Ponta a început sub Ion Iliescu iar lumea lui Iliescu a început doar pentru a prelungi monopolul administrativ comunist, ca putere asupra resurselor, funcțiilor și băștinașilor. De ce am accepta lumea lui Ponta ca stat și viitor românesc?

Lăsînd la o parte intervenția neghioabă a Imaturității Sale Victor Ponta, România se îndreaptă către un punct care trebuie, într-adevăr, bine cîntărit și înțeles. Înainte de toate, asta presupune să știm bine unde ne aflăm acum, după 20 de ani de existență fără autoritatea partidului unic.

Aparența declarativă dar și realitatăți incontestabile ca libertatea de mișcare, libertatea presei și dreptul neîngrădit la vot spun că am pășit convingător în ordinea democratică. Succesiunea nonviolentă a guvernelor și a coalițiilor de guvernare, admiterea în Uniunea Europeană și chiar decizii judecătorești izolate dar importante spun că România s-a decuplat de mecanismele de control intern ale rețelei comuniste, cea mai

recentă și mai strictă formulă de administrare a statului român. Aparențele și noutățile fragmentare nu descriu, însă, în întregime și în esență, realitatea vieții de stat românești. Paradoxul sau, mai degrabă secretul arhicunoscut al vieții reale și oficiale în România, e existența masivă a mecanismelor preferențiale, discriminatorii și de control, la toate palierele statului aplicat: în administrație, în justiție, în relațiile de muncă și în serviciile publice - de la educație, la sistemul medical și la disrtribuția resurselor (financiare, energetice etc). Deasupra acestei grile de control, o husă Constituțională asigură sacralizarea juridică și democratică a mașinăriei. Pînă aici și de aici încolo, nimic nu sugerează că problema internă a statului român e în vreun fel legată de tensiuni etnice. Împotrivirea UDMR la formule de rorganizare administrativă care ar aduce Harghita și Covasna într-o regiune mai largă e un simlacru de miliatntism etnic și cultural. Etnicii maghiari vor rămîne o comunitate intactă, indiferent de conturul hărții administrative din jur. Plasamentul județean al Harghitei și Covasnei are tot atîta legătură cu identitatea secuilor cît ar avea o eventuală unire a României cu Bolivia. Adevăratul resort al împotrivirii UDMR pare, mai curînd, posibila diminuare a chingii care ține viața locală sub controlul aparatului de partid.

Așadar, libertățile nete cîștigate după 1989, sînt limitate, contrazise și subminate de funcțiile de bază ale aparatului de stat, în ramificațiile sale locale. Iată de ce, regimul politic general al României e contradictoriu. Aparențele și excepțiile sînt blocate de realitatea sistemului de comandă care folosește instituțiile publice pentru a favoriza o birocrație utilă doar în măsura în care întoarce serviciul furnizînd capital economic și electoral centrului. Altfel spus, Republica fondată în 1989 e prea puțin publică. Absența accesului public la direcția vieți comunitare e atît de serioasă iar abuzul administrativ e atît de extins, încît ideea Republicii de fundație nouă cade, lăsînd loc unei improvizații machiate care prelungește în mod fundamental raporturile impuse de statul republican comunist. La capătul a 20 de ani de parafrază democratică, regimul de stat al României rămîne o chestiune de continuitate prin reformulare. Astfel, Republica lui Ion Iliescu nu și-a propus să schimbe ci doar să absoarbă și să recicleze raporturile care asigurau supremația clasei politico-administrative asupra societății, în comunism. De aici, paralizarea sau condiționarea instanțelor critice în stat: justiția, presa mercenarizată, autonomia adminstrativă.

În ultimii ani, după mai multe lansări ratate (și o enormă ocazie pierdută în 2005, cînd alegerile anticipate ar fi trimis grupul de susținere a Republicii Iliescu într-o minoritate severă), ceva a început să se schimbe. Ce? Mai întîi, cine. Spre deosebire de colegii săi de generație și vocație politică, Traian Băsescu a evoluat cu fuleu feroce și a devenit destul de clar și de sigur pentru a gîndi mult în afara sistemului. Apariția primului om de stat productiv, pragmatic și combativ al României postcomuniste a pus sistemul interior al Republicii Iliescu în fața unei alternative. Firește, alternativa înseamnă detronarea ierarhiei interne și asta a îngrozit toată populația de speculanți și traficanți propulsați de parantezele obscure ale așa zisei noastre Republici. De aici, demonizarea titanică a Președintelui ,rînd pe rînd sau simultan, tiran, bătăuș, bețiv, mincinos, profitor, nelegiuit și oricum nedemn de existență. A doua schimbare a fost adusă pe brînci de eforturile Guvernului Boc. Cealălalt proclet al mediilor de informare libere să asasnieze moral a trecut rînd pe rînd prin parlament Codurile care modernizează relațiile de muncă, justiția civilă și penală, legea care deschide învățămîntul spre știință, noul regim al pensiilor și asigurărilor sociale. Reorganizarea administrativă și revizuirea Constituției, propuse în mod detaliat publicului, în ultimele cîteva săptămîni, sînt un pas în aceași direcție. Discuția e lungă, USL ar vrea s-o lungească pînă la capătul neăzut al vorbelor și al timpului dar totul poate fi rezumat la un adevăr elementar. Schimbările împlinite sau anunțate în ultimii aproximativ doi ani, nu sînt modificări, adăugări sau actualizări ale unui sistem în principiu valid. Cumulată, suita acestor inițiative dă un nou sistem de stat. Ne îndreptăm spre o nouă Republică. De fapt, spre prima Republică publică de tip modern, dat fiind că formula meșterită după 1989 nu a așezat România în modernitate ci în continuitatea vechiului regim. Noul proiect lansat din direcția Băsescu-Boc-PDL trage Republica de sub picioarele clasei politico-adminstrative și o pune la dispoziția cetățenilor. Cine e contra? Cine se abține? Cine ne reține?

Viitorul comun

Greu, nu? Risipirea rînduielilor și reconstrucția internă avansează amenințînd un veac de indolență. Nu atît veacul trecut, pierdut printre frisoane naționale și comuniste, cît veacul de nemișcare și cancer obștesc pe care ni-l pregătim.

Reconstrucție nu ”nu revoluție sau revoltă”, pentru că nici măcar o răzmeriță condusă de stăpînire nu poate supraviețui purtătorilor ei. Iar reconstrucția inițiată de Președintele Băsescu nu trebuie să aibă soarta patriei fără trup și organizare visată de revoluționari în decembrie 1989 și

domesticită, în lunile următoare, de geniul adminstrativ-mineresc al lui Ion Iliescu. Reconstrucția inițiată de Președintele Băsescu trebuie să lase României o Românie utilă. Altfel spus, o națiune capabilă să înainteze, după ce a eliminat lestul administrativ. Iar, pentru așa ceva, Revoluțiile și revoltele sînt nepotrivite. Statul democratic poate fi schimbat doar de statul democratic. Am ieșit din vremurile fără direcție în care unul sau altul cereau, cu o disperare dreaptă și fără noroc, ”încă o revoluție!”. Avem nevoie de o reformă de stat, nu de o revoluție, cu dezordinile și propunerile ei utopice. Sîntem ce sîntem și asta înseamnă că nu are rost să credem în renașteri la ordin dar are rost să gîndim rațional. După 40 de ani de imperialism administrativ intern, continuați de o Constituție care legiferează participația majoritară a birocrației la utilizarea României, sîntem, de fapt, mult mai aproape de pericolul dizolvării decît de consolidarea vieții moderne. Dacă există cu adevărat motive fundamenrale pentru reforma de stat, atunci e vorba de pericolul pe care structurile în vigoare, cu greutatea lor oficială și statală, îl pun în fața națiunii cu existență reală. Acum, sîntem subordinații unui sistem de stat egal cu o rețea de extracție. Urmînd această cale, mîiine, vom fi martorii răzleți ai propriei noastre stingeri.

Apropiata noastră involuție se sprijină pe cifre de precizie funebră. Datele publicate recent de Eurostat descriu o Românie care își așterne de dispariție. Următorii 50 de ani vor fi anii dinaintea irelevanței absolute: o populație redusă cu 20%, o rată de îmbătrînire asistată senin de leagăne goale, o structură de viață în care fiecare persoană de peste 65 de ani e asistată de doi tineri incerți, din care unul simte că s-a născut în vremuri greșite iar celălalt se pregătește să plece din asemenea vremuri și țară. Putem presupune măcar atît: o țară care refuză să nască milioane de oameni, refuză să conceapă, mental și biologic, propriul viitor. Nu e, de fapt, nimic nou în acest pesimism pe care îl frecventăm încă din 1989, anul în care ne-am pus la îndoială evoluția, spre a constata că viitorul nu se poate desprinde de prezent iar prezentul de trecut. Primul decret al puterii de atunci ar fi trebuit să radieze din dicționare cunîntul ”viitor”. În 20 de ani, pesimismul nostru colectiv a trecut din poezie în demografie. Verdictul e necruțător și, find rezultatul unui referendum existențial, conține o concluzie absolut democratică. Românii vor să trăiască dar nu le urează urmașilor același lucru. De ce? Pentru că realitatea oficială României e un dezastru care îngăduie prosperitatea aleșilor și dictează disperarea celor ce aleg. Realitatea oficială a Româneiei parafrazează realitatea europeană din care copiază doar rangurile și stă pe un singur temei natural: controlul ugerelor. Această realitate trebuie curmată. Nu printr-o Revoluție ci prin operă politico-executivă. Altfel, ar trebui să constatăm că democrația politică românească e inutilă și nu ne-ar rămîne decît să adormim în neofuedalismul apărat de Ponta și Antonescu.

Legile și instituțiile au, în genere, de la apariția lor civilizatoare încoace, un singur scop: să îi împiedice pe aleși să vină de hac celor ce aleg și să îi împiedice pe cei ce aleg să-și vină de hac între ei. În realitatea românească oficială și suboficială, centrală și locală, publică și privată, legile și instituțiile nu pot stăvili ospățul. Dacă fac, totuși, ceva legea și instituțiile servesc la masă în livrea peticită și se lasă ciupite de belferi aleși. Atît și nimic mai mult. Aici, în inima acestui aranjament umilitor stă divorțul complet între interesul național și ocupația de fiecare zi a populației politico-administrative, a titularilor și minititularilor de poziții, posturi și linii de credit. Izvorul care hrănește pesimismul demografic al românilor nu un mister inaccesibil. E, dimpotrivă, un fluviu vizibil. O inundație permanentă distribuită egal de infernul administrativ. O democrație care produce un singur dig: paravanul parlamentar. O piramidă de seraiuri economice plătite de stat în folosul aleșilor plus rude, amici, amante, colegi de primară, generală, liceală, armată și universitate foarte recentă (în ordinea biografică a carierei). Totul sub supravegherea judecătorilor liberi să compună orice le trece prin cap și să descompună orice e stabilit prin lege dar neconvenabil patronului plătitor.

Dacă șandramaua supraetajată construită și reconstruită în ultimii 20 de ani nu va fi dărîmată în următorii cîțiva ani, ne putem lua adio de la viitor. Ofensiva condusă de Traian Băsescu pentru modificarea Constituției, reorganizarea adminstrativă, optimizarea regiilor de stat, readucerea judecătorilor la statutul de cetățean român și eliberarea fondurilor euopene luate ostatec de adminstrație, nu e o toană sau un complot prezidențial. Acest gînd sistematic și în răspăr a fost lansat de Președinte încă din 2005. Spre deosebire de proimisunile politice tipice în România ultimilor 20 de ani, schimbarea inițiată de Președintele Băsescu a devenit un program încăpățînat, aproape războinic, într-un sistem politic egal cu propria imagine televizată și programat să apere lipsa de schimbare. Apropos, poate n-ați remarcat: mai nou, conservatorismul e o valoare a stîngii iar progresismul o calitate a dreptei. N-a fost, de fapt, nicodată altfel dar România oferă acum o explicație care ar trebui să convingă.

Recenta presiune politică pentru întregirea reformelor începute cu cele patru coduri legislative trecute prin Parlament a creat un vîrf de sarcină la care politixcienii noștri tipici nu pot visa decît îngrozindu-se. Constituție, administrație regională, management economic, justiție, trecute, dintr-o dată, în realitate și modernitate? Nebunie! Sau cum spune Ion Iliescu: delirium tremens. Culmea, Iliescu, autorul unui șoc paralizant care a răpit României primii șapte ani vitali de dezvoltare, are dreptate. Ctitoriile politice betonate de Iliescu nu pot fi înlăturate decît într-un acces de energie politică și executivă cu totul neobișnuit. Ce ne propune Iliescu în schimb? Senilizarea. Eroziunea treptată a tuturor formelor de viață activă în economie, justiție și societate. O lume tocmai bună și suficient de bleagă pentru ”despotul luminat” despre care Ion Iliescu delira calm, încă din 1990.

E timpul să devenim, cu adevărat, o Republică. Toată dezbaterea pe tema republică parlamentară sau prezidențială s-a dus, după obiceiul locului, în lipsa obiectului. În lipsa Republicii. Așa cum sîntem astăzi, nu facem decît să multiplicăm forme elementare de dominație și control: birouri, inspectorate, regii, regii pentru controlul regiilor. Singura funcție a acestei rețele e protecția prin îndestulare a familiilor politice și a dependenților. Singura destinație e anul elctoral, în care micile stăpîniri loclae basculează recolta către centru. Însumînd, singura realitate istorică e o formă de guvenrămînt pre-modernă și pre-republicană. O monarhie informală care genereatză mini-monarhiile locale prin care își finanțează succesul în alegeri. Cercul se închide perfect și reține în interior o societate care are doar menirea de a asigura masa electorală. Firește, unica formă de protest a unei astfel de societăți e boicotul. Boicotul electoral și bociotul maternităților. Refuzul de participare politică prin pasivitate și depopulare. În lipsa unei Republici cetățenești autentice, administrarea falimentului de jos devine o ocupație rentabilă la vîrf. E exact ocupația pe care USL, un soi de Uniune pentru Slăbirea Libertății, o rezervă clasei politice. Socialismul administrativ inițiat de Iliescu n-a avut niciodată un înțeles diferit de schema unui joc piramidal care scutește populația de drumul cu sacul de bani, pentru că a organizat ghișee de preluare în fiecare comună, oraș și județ. Schema aduce cîștiguri garantate și în vremuri de ciumă, mai ales că se pricepe să le grăbească. În fața acestui mecanism de randament imbatabil, Ponta și Antonescu sînt datori cu un singur lucru: evitarea schimbărilor. Serviciul politic al acestor doi șefi de rețea se reduce la suma propunerilor menite să întîrzie sau să blocheze acțiunea propiu-zisă. Vreți Constituție? Să mai discutăm! Pînă cînd? Pînă uităm ce discutăm! Vreți un Parlament adus la proporții normale? Avem noi o lege cu care putem complica și trage de timp! Vreți să defrișați jungla județeană? Bine, dar mai întîi s-o declarăm codru de interes național și s-o protejăm prin legea patrimoniului. Cine spune că USL n-are nici un viitor se înșală. USL are un viitor dar nu pentru România.

Adevărat, Ponta și Antonescu dau ordinul de luptă însă trupa e mult mai numeorasă și mai compactă decît ar sugera-o liniile de partid sau decît și-ar dori-o subsemantul membru PDL. Familia e transpartinică și practică un apolitism fratern, mai ales la nivel local. Exemplul are ceva bun: apolitismul. Căci antidotul trebuie adminstrat de pe poziții naționale, nu de pe platforme politice. Nu se poate? Ba se poate. Președintele Băsescu a reușit și a traversat, astfel, distanța care a separat mereu un fost lider de partid de Președintele României. PDL are șansa de a îi călca pe urme. Mai precis, PDL are șansa de a sărăci, de a cîștiga alegerile după ce cîștigă încrederea unui electorat resemnat și de a face de petrecanie viitorului abject pe care îl pregătește USL. Toate deodată și în interes național.

O pilă


Directoarea Complexului Muzeal Palatul Mogoşoaia a fost destituită. Doina Mîndru avea cîteva defecte grave: era de meserie muzeograf, oranizase superb galeriile Muzeului şi tarsnformase Mogoşoaia într-o platformă pentru expoziţii majore de artă contemporană. Din feiricre, concedierea Doinei Mîndru a fost urmată de numirea dlui Tănăsescu, posesorul cîtorva calităţi incontestabile: e complet străin de muzee şi muzeografie, e de meserie titrat în studii de turism şi e fiul lui Dan Claudiu Tănăsescu, autoritatea publică nr. 1 la Mogoşoaia.

Felictări! Acest început reparatoriu continuă o tradiţie care nu merita să se ofilească. Numai generalizarea Cazului Mogoşoaia poate garanta dereglarea completă a instituţiilor şi triumful naţional al incompetenţei. Am pus o pilă? Exact! O cunosc pe Doina Mîndru şi i-am admirat în mai multe rînduri munca la Palatul Mogoşoaia.